Fara doar si poate, Nichita Stanescu este unul dintre cei mai importanti poeti ai literaturii romane. Considerat de critici drept un poet de o amplitudine si intensitate remarcabile, Nichita Stanescu apartine curentului modernist sau neo-modernismului romanesc din anii 1960-1970.
In perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru si Pavel”, devenit „Mihai Viteazul” din Ploiesti, pentru ca ulterior, intre 1952 – 1957 sa urmeze cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti.
Este pentru scurt timp corector si apoi redactor la sectia de poezie a Gazetei literare. In 1966 publica la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipareste „Necuvintele”, care primeste Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare si volumul de poezii „Un pamant numit Romania”. Este numit redactor-sef adjunct al revistei „Luceafarul”, alaturi de Adrian Paunescu.
In 1970 devine redactor-sef adjunct la „Romania literara”, revista condusa de Nicolae Breban. Publica doua noi volume de poezii: „Belgradul in cinci prieteni” si „Maretia frigului”. Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire” obtine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor. Un an mai tarziu obtine pentru ultima oara Premiul Uniunii Scriitorilor si i se atribuie Premiul international Johann Gottfried von Herder.
La 4 martie 1977 poetul incearca, in zadar, sa-l salveze pe prietenul sau Nicolae Stefanescu, si este lovit de un zid care s-a prabusit dupa cutremur. In urma socului sufera o paralizie de scurta durata a partii stangi a corpului care va lasa ceva sechele si dupa vindecare.
In august 1981 are prima criza hepatica. Aceste crize vor continua in toamna si poetul se interneaza la spitalul Fundeni. Dupa ce este externat ascunde fata de toti semnele maladiei sale. Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin ingrozitoare si este adus la Spitalul de Urgenta unde crizele sunt extrem de violente si poetul se stinge din viata. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.
La final, ni se pare ca citatul de mai jos este cel mai potrivit indemn, cea mai potrivita mostenire pe care Nichita Stanescu ar fi putut sa o lase poporului roman:
„Nu spun ca alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate si frumoase. Dar atit de proprie, atit de familiara, atit de intima imi este limba in care m-am nascut, incit nu o pot considera altfel decit iarba. Noi, de fapt, avem doua parti coincidente; o data este patria de pamint si de piatra si inca odata este numele patriei de pamint si de piatra. Numele patriei este tot patrie. O patrie fara de nume nu este o patrie. Limba romana este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste.”
Sursa: www.wikipedia.ro
Sursa foto: www.agentiadecarte.ro
